Categories
Lifestyle

Viata la tara

Citeam în urmă cu câteva săptămâni, zâmbind şi aprobând, un articol pe blogul lui Arhi în care se exprima foarte plastic şi direct în privinţa celor care se plâng că nu au ce mânca, dar nu ar catadixi să se mute la ţară, unde cu 5000-20.000 EUR îţi poţi cumpăra o casă (cunosc eu cazuri concrete, în diverse sate din Ardeal), iar cu 1000-4000 RON îţi cumperi un hectar de teren agricol, pe care dacă îl munceşte, o familie de 4-6 persoane poate trăi liniştită, fără nicio grijă pentru masa cea de toate zilele.

Veţi spune că nu oricine se pricepe să muncească pământul, dar eu vă spun că orice se poate învăţa. L-am auzit pe Dobro într-o dimineaţă, povestea cum l-a rugat pe Nea Gheorghe (parcă), vecinul lui din Ciolpani, să îl înveţe cum e cu grădinăritul acesta, iar dânsul a rămas foarte surprins când Dobro, după ce l-a urmărit un pic, a pus mâna şi a făcut singur mai departe. Deci dacă Dobro poate să înveţe tainele grădinăritului, oricine poate.

Sau poate veţi spune că e greu să mai înveţi cum e cu agricultura sau să te obişnuieşti cu viaţa la ţară după o anumită vârstă, dar eu zic că dacă bunică-mea de 82 de ani se descurcă şi produce asemenea căpşuni, atunci oricine poate:

Evident că nu oriunde în România clima şi solul permit producţia de căpşuni, dar acesta este doar un exemplu că se poate. Atât în sat la bunica, cât şi în toată ţara, nu există nicio familie şi niciun om care îşi lucrează pământul şi creşte câteva animale în gospodărie şi să sufere de foame, chiar dacă există ani mai buni şi ani mai slabi, vreme uneori capricioasă sau soluri mai mult sau mai puţin potrivite pentru anumite culturi.

Desigur, cu mutatul la ţară şi muncitul pământului şi/sau crescutul animalelor este o mare problemă: atunci când vrei mai mult nu poţi face grevă, trebuie să munceşti mai mult! 🙂

Notă: toate pozele din acest articol îmi aparţin şi pot fi folosite numai cu menţionarea sursei. Mulţumesc!

Categories
Lifestyle

Sunt un favorizat al sortii

Doamne, de cate ori aud ca in viata ai nevoie de noroc, de sansa, de ajutor, ca numai cu suport extern te poti realiza samd. Se pare ca eu sunt unul din acesti fericiti favorizati ai sortii, un om care a beneficiat din plin de ajutorul lui Dumnezeu (numeste-l cum vrei: destin, soarta, univers, forta universala, putere superioara etc).

Recunosc ca am reusit sa obtin destul de multe in viata, sa am un job de succes (cu colegi excelenti, sefi care ma apreciaza si mediu de lucru placut), 1-2 mici afaceri ok, o sotie fantastica, un copil minunat, un acoperis deasupra capului samd.

Sunt printre cei favorizati, caci am avut sansa imensa de a da cu capul de stanca, de a explora si simti in toata plenitudinea ei senzatia de a fi un ratat, un nimic, traind la limita saraciei si a vointei de a mai trai.

Ii multumesc, asadar, lui Dumnezeu (sau cum vrei sa-l numesti) ca, de-a lungul vietii, mi-a oferit sansa

– sa pierd totul, sa nu mai am nimic

– sa mananc resturile de la fastfood in mall, sa strang ramasitele de paine in cantinele studentesti si sociale

– sa dorm in parc, in gara sau, cand aveam noroc (iar norocul, bat-o vina  ), pe hol la cate o cunostinta, uneori chiar intr-un pat cu asternuturi curate

– sa am un singur rand de haine bune si curate, pe care il tineam la cate un amic si il imbracam numai cand eram chemat la cate un interviu

– sa cersesc 1-2 lei in statia de autobuz cate unei cunostinte, sub pretextul ca imi iau un covrig si pe urma sa folosesc acesti bani pentru a merge la internet cafe, sa caut un job sau sa ma pregatesc pentru interviuri

– sa nu pot sa imi vad copilul cu saptamanile sau cu lunile

– sa traiesc luni intregi la mila altora, sa nu stiu niciodata unde voi dormi deseara, ce voi manca azi sau ce voi face maine

– sa cer bani cate unei cunostinte atunci cand obtineam un job, ca sa-mi cumpar o pereche de pantaloni si o camasa pentru a ma putea prezenta in prima zi de munca

– sa zambesc frumos la interviu cand eram intrebat care este cea mai mare realizare a mea, iar eu cu greu ma abtineam sa spun ca cea mai mare realizare a mea in viata este ca mai sunt in viata, ca am macar hainele de pe mine, ca noaptea trecuta am dormit intr-un pat si ca ieri am avut ce sa mananc (din mila cuiva, evident, dar cui ii mai pasa?)

Ii multumesc, asadar, lui Dumnezeu (call it what you want) ca ma iubeste si ma favorizeaza si imi cer iertare tuturor care nu au avut aceasta sansa, dar, sincer, dupa toata suferinta pe care am indurat-o, nici nu stiu ce sa le doresc. Stiu doar atat: ca nu as fi realizat niciodata atat de multe in viata daca nu mi s-ar fi oferit darul divin al promiscuitatii sublime in viata.

Recunosc ca daca nu as fi trecut prin toate acestea, probabil nu as fi reusit niciodata sa am tot ce am azi si, cel mai important, probabil ca nu as fi reusit niciodata sa apreciez tot ce am si sa fiu recunoscator pentru fiecare zambet, vorba dulce, fapta buna, pahar cu apa sau felie de paine.

Succes !