Persistenta memoriei

Radu Ionescu sau cum pluteste clipa dincolo de Styx (Nu poti fi multumit de ceilalti, cand esti nemultumit de tine insuti, Adele de Boigne, Memoires intimes, III, col. Historama, Paris, 1936)

Pentru multi din generatia sa, guvernata de aura legendara a maestrului Oprescu si insotita de acel inimitabil cadril al Bucurestiului interbelic( L.Kalustian), Radu Ionescu a reprezentat un paznic de far, un model de gandire arhetipala.

Dupa disparitia mentorului sau, in 1969, el a fost cel care a incercat sa repuna pe axa normalitatii, o lume a artelor fie ignorata, fie tratata maniheistic, ca o simpla nota de subsol la arhiva memoriei clandestine a umanitatii(v.jurnalul si insemnarile zilnice ale lui P. Seicaru). Radu Ionescu ( spirit integrat acelor cercuri de influenta occidentala, prin legaturile sale cu un Marcel Shapira sau Ionel Jianu, in atmosfera pariziana post-gaullista a anilor 70) isi propusese printre alte obiective sa reconstituie istoria artei interbelice autohtone, pe de o parte, cat si destinul unor plasticieni postbelici, intr-o cheie majora de reevaluare.

De aceea, disparitia lui, pe cat de neasteptata, pe atat de discreta uimeste si indoliaza timpul. Personajul purta cu sine ample rezonante mateine, avand, printre contemporani, o nota aparte: se distingea usor, intr-un conclav sau reuniune oficiala, printr-un anume rafinament al limbajului, asociat cu o afabilitate nativa, cu parfum de ev voltairean si cultivand totodata, in doze echilibrate, un impresionant volum informational.

El a fost cel care, dupa disparitia unor Eugen Schileru, Petru Comarnescu sau Nicolae Argintescu-Amza a formulat acea idee axiomatica potrivit careia, intre ordine si haos, omul trebuie sa aleaga intaia varianta, in pofida tentatiilor unei libertati acaparatoare. Sa ne amintim ca, ne-a lasat printre alte lucrari, o monumentala monografie dedicata lui Alexandru Ciucurencu si rolului sau in evolutia plasticii romanesti postbelice; pe de alta parte, avea pe masa de lucru, o mult asteptata si amanata incursiune in viata si opera lui Nicolae Grigorescu, privita dintr-un unghi personal, adaptat unei maniere interpretative istorizante, dupa model hermeneutic francez, in descendenta unor Focillon sau R. Huyghe, pe care i-a admirat.

Radu Ionescu s-a situat constant pe pozitia criticului lucid, ce stie sa navigheze intre Scylla si Carybda teoriilor imuabile. El a fost initiatorul intaielor lecturi de antropologie culturala, privind evolutia unor plasticieni autohtoni, de dupa 1945. Exegetul maestrilor interbelici nu a crezut in adevaruri de circumstanta, in ceea ce priveste justa evaluare a unor autori. Preocupat deopotriva, de arhaic si modern, plecand de la diferitele lor ipostaze, el a evidentiat anumite forme specifice de evolutie a fenomenului artistic autohton.

De altfel, in viziunea sa, criticul de arta nu poate fi nici o comisie ce ofera verdicte, nici un personaj omniscient, simplu glosator al ideilor guvernate de altii, cum il ironiza altadata un Sainte-Beuve. Dincolo de memorabila sa prezenta la reuniunile mondene, ramane ipostaza unui personaj descins din Caracterele lui La Bruyere, liant si martor la viata cetatii.

Dintre toti contemporanii sai, Radu Ionescu a fost acela care a practicat-intr-o vreme cand mandarinii puterii exersau anumite strategii de ocultare a valorilor veritabile- un anume tip de arheologie culturala, la modul malrauxian, acordand legitimitate documentului, privit ca sursa si modalitate recuperatoare a varstelor umanitatii. Existenta, ca si creatia acestui carturar ce stia sa proustianizeze memoria, fara a-i sfida substanta ar putea fi condensata in formula: destinul, asemeni artei nu se descopera, ci se creeaza.

Nu rata
Pe acelasi subiect