Pentru multi din generatia sa, guvernata de aura legendara a maestrului Oprescu si insotita de acel inimitabil cadril al Bucurestiului interbelic( L.Kalustian), Radu Ionescu a reprezentat un paznic de far, un model de gandire arhetipala.
Dupa disparitia mentorului sau, in 1969, el a fost cel care a incercat sa repuna pe axa normalitatii, o lume a artelor fie ignorata, fie tratata maniheistic, ca o simpla nota de subsol la arhiva memoriei clandestine a umanitatii(v.jurnalul si insemnarile zilnice ale lui P. Seicaru). Radu Ionescu ( spirit integrat acelor cercuri de influenta occidentala, prin legaturile sale cu un Marcel Shapira sau Ionel Jianu, in atmosfera pariziana post-gaullista a anilor 70) isi propusese printre alte obiective sa reconstituie istoria artei interbelice autohtone, pe de o parte, cat si destinul unor plasticieni postbelici, intr-o cheie majora de reevaluare.
De aceea, disparitia lui, pe cat de neasteptata, pe atat de discreta uimeste si indoliaza timpul. Personajul purta cu sine ample rezonante mateine, avand, printre contemporani, o nota aparte: se distingea usor, intr-un conclav sau reuniune oficiala, printr-un anume rafinament al limbajului, asociat cu o afabilitate nativa, cu parfum de ev voltairean si cultivand totodata, in doze echilibrate, un impresionant volum informational.
El a fost cel care, dupa disparitia unor Eugen Schileru, Petru Comarnescu sau Nicolae Argintescu-Amza a formulat acea idee axiomatica potrivit careia, intre ordine si haos, omul trebuie sa aleaga intaia varianta, in pofida tentatiilor unei libertati acaparatoare. Sa ne amintim ca, ne-a lasat printre alte lucrari, o monumentala monografie dedicata lui Alexandru Ciucurencu si rolului sau in evolutia plasticii romanesti postbelice; pe de alta parte, avea pe masa de lucru, o mult asteptata si amanata incursiune in viata si opera lui Nicolae Grigorescu, privita dintr-un unghi personal, adaptat unei maniere interpretative istorizante, dupa model hermeneutic francez, in descendenta unor Focillon sau R. Huyghe, pe care i-a admirat.
Radu Ionescu s-a situat constant pe pozitia criticului lucid, ce stie sa navigheze intre Scylla si Carybda teoriilor imuabile. El a fost initiatorul intaielor lecturi de antropologie culturala, privind evolutia unor plasticieni autohtoni, de dupa 1945. Exegetul maestrilor interbelici nu a crezut in adevaruri de circumstanta, in ceea ce priveste justa evaluare a unor autori. Preocupat deopotriva, de arhaic si modern, plecand de la diferitele lor ipostaze, el a evidentiat anumite forme specifice de evolutie a fenomenului artistic autohton.
De altfel, in viziunea sa, criticul de arta nu poate fi nici o comisie ce ofera verdicte, nici un personaj omniscient, simplu glosator al ideilor guvernate de altii, cum il ironiza altadata un Sainte-Beuve. Dincolo de memorabila sa prezenta la reuniunile mondene, ramane ipostaza unui personaj descins din Caracterele lui La Bruyere, liant si martor la viata cetatii.
Dintre toti contemporanii sai, Radu Ionescu a fost acela care a practicat-intr-o vreme cand mandarinii puterii exersau anumite strategii de ocultare a valorilor veritabile- un anume tip de arheologie culturala, la modul malrauxian, acordand legitimitate documentului, privit ca sursa si modalitate recuperatoare a varstelor umanitatii. Existenta, ca si creatia acestui carturar ce stia sa proustianizeze memoria, fara a-i sfida substanta ar putea fi condensata in formula: destinul, asemeni artei nu se descopera, ci se creeaza.
