Un proverb indian spune „sa nu pleci la drum pana nu ai 16 ochi”. N-am inteles de ce neaparat 16 ochi si care sunt acestia. Intr-un tarziu, un alt proverb, chinezesc de aceasta data, mi-a talmacit ca artele – literatura, pictura, poezia, fotografia de arta, muzica etc. – sunt ochi ce se deschid doar celor initiati.
Pornind de aici propunem cititorilor nostri un experiment: pagina ce li se infatiseaza acum. Se-ngana, pe un spatiu redus, fotografia de arta – sub semnatura deja cunoscuta a artistului fotograf Trestian Gavanescu – poezia, proza, eseul. Si dupa ce veti parcurge textul, faceti un drum intr-un loc drag dumneavoastra. Si-apoi, scrieti-ne… casa daca visezi (…)
Urca pe o pajiste.
Cativa pruni razleti, presarati printre palcuri de margarete inflorite sugerau ca acolo ar fi fost candva o livada. Nu mai fusese niciodata pe acolo, dar era sigur ca acolo e casa. Se trezeau in el amintiri. Ca si cum intr-o alta viata ar fi urcat prin aceleasi locuri. Nu era nici cald, nici frig. Un singur gand parea sa se fi cuibarit in sufletul lui: „O mai gasesc acasa?!” Pajistea era usor valurita: cobora, urca… Si cand visatorul nostru ajungea pe cate un loc mai ridicat, se oprea sa priveasca.
Departe, catre intrarea in padure, se arata vederii o constructie din alt veac, ce i se parea cunoscuta. Pornea iarasi. Cobora prin pajiste, pasind cu grija sa nu calce florile. Trecea peste firul unei ape micute, probabil de la vreun izvor ce nu putea sa fie prea departe. Urca apoi alta colina, umbrita ici, colo de pruni. Ca intr-un joc, casa i se arata iarasi, rasarind din umbra unor margarete. Isi arata cand o latura, cand alta, dupa sinuozitatile potecii inchipuite de el.
Avea o cochetarie a ei, un fel de vino incoace.
Pe masura ce ajungea mai aproape, nici florile si nici chiar denivelarile terenului nu o mai puteau ascunde pe de-a intregul. Petele de verde si de alb ale pajistii contrastau placut cu sita veche, ce acoperea constructia. Era ca toate casele pe care le stia de pe valea Topologului si totusi altfel. suiera vantul, putred, prin sindrila „E o frumusete si in cele ce incep sa se destrame.
Cochetarie insotind degradarea.
Culori se pierd in peisaj, nuante de verde crud urca pe sitele din acoperis, seminte sau spori s-au cuibarit in crapaturile lemnului si dau sa prinda viata…” De pe varful unei alte coline, casa i se arata in toata armonia ei. Era de acolo. Privirile lui, ce i se lipisera de acoperisul de sita, subrezit pe alocuri, examinara rand pe rand stalpii cerdacului, zabovira asupra ferestrelor micute, cu tocurile inclinate intr-o parte, asupra caramizilor ce se aratau vederii acolo unde cazuse tencuiala si coborara incet, cu usoara nedumerire, treptele tocite ale scarii de lemn.
Ca si cum sufletul lui ar fi iesit sa-l intampine.
Jos, la nivelul solului, iarba se pierde si face loc terenului batatorit, catre doua usi micute, din niste stinghii de lemn asezate in zigzag. Se deschid usor, invitand parca pe cel ajuns in fata lor sa paseasca spre taramul misterios al unei alte lumi. Visatorul pare sa fie de acolo, frate de cruce al margaretelor din pajiste sau, cine stie, fiu al prunilor batrani. Ochii i s-au umezit, imaginile jucau in fata lui, de parca s-ar fi aflat sub suprafata unei ape. Poate ca era doar dorinta, mereu amanata, de a ajunge acasa.
Cautase din nou catre prunul micut, ce parea sa sprijine, dintr-o latura, acoperisul de sita. Trecerea timpului lasase urme. Ceea ce fusese odinioara ascuns, se arata acum vederii. Iubirile de altadata, tainuite in sufletul vaduvei, iesisera la lumina, se cuibarisera in podul casei, in spatele ferestrelor micute, in margaretele inflorite. Stalpii cerdacului, strajuind scara de lemn, pareau si ei sa se fi curbat usor. Adia un firicel de vant. Isi inchipui ca va fi fost catre seara. Coana preoteasa, va fi iesit in cerdac, rezemandu-si trupul subtire de unul dintre stalpi.
O zarea ca si cum ar fi fost acolo, asteptandu-l.
Privea lung, infiorandu-se precum padurea, catre umbra serpuitoare a potecii ratacite prin livada batrana. „Vine? Nu vine?!…” O gheara nevazuta se furisa catre pieptul ei, strangand-o usor. „Dar daca s-a dus la alta?!” Ochii se vor incorda, cautand parca si mai departe, dincolo de valea paraului de sub deal.
Ceva ca un abur intunecat se va infiripa pe fundul vai, strecurandu-se prin pajiste, printre ierburile uscate din celalalt an, apoi printre cele inca verzi, semete. Pe Topolog la vale se lasa inserarea. „De cand s-a dus parintele, nimeni n-a mai cosit iarba din livada.” Si gheara se va infige si mai adanc in sanul stang al femeii, iradiind usor catre mijloc, topindu-se apoi intr-un val de caldura iscat din prea multa asteptare. poate ning… un deal molcom, cativa pruni si in poala lor o casa: satul meu de altadat * vreau s-ajung si nu se poate indoiala ma apasa, o mai fi acolo, oare?!
