Leni Riefenstahl sau marsul brun al indiferentei 

Intrarea regizoarei in lumea artei s-a petrecut demult , in timpul unei Germanii ce stia sa respecte valoarea si exercitiul libertatii umane . Asa cum mentioneaza principalul ei biograf Steven Bach , intre om si artist exista un inexorabil clivaj , o falie insurmontabila , dincolo de care era dificil sa observi adevarul istoric .

Leni Riefenstahl a fost fara indoiala un real talent al camerei , dar acest lucru n-a scutit-o de neplaceri si nici de judecata ingrata a posteritatii . Mult discutatul episod al aderarii ei la un regim ce s-a folosit de calitatile sale , promovand-o , consolidandu-i reputatia n-a facut decat sa-i fixeze o falsa imagine in fata generatiilor viitoare . Altfel spus , i-a afectat credibilitatea . La multi ani dupa incheierea ostilitatilor , ea se intreba retoric : de ce sunt vinovata ? , neuitand faptul ca o multime de detractori si adversari au incercat prin diferite mijloace sa-i compromita nu numai trecutul ci si firavele sanse de a-si recupera si restabili propria biografie , fara sa se vanda nici unei instante pseudomorale .

Cel care i-a calauzit primii pasi in arena destul de misterioasa pentru ea a filmului a fost Max Reinhardt ; datorita lui va evolua pe scena teatrului praghez la sfarsitul anilor 20 , acolo unde doar Anna Pavlova mai avusese prilejul . A fost supranumita fecioara de cristal , tocmai din cauza atitudinii sale glaciale , ce respingea orice gest de curtoazie ( in relatiile cu sexul opus , dupa cum si-o aminteau prietenii nu existau prea multe punti de comunicare ). In jurnalul sau , dr. Goebbels remarca vointa ei exceptionala , conjugata cu o impresionanta capacitate de efort .

Totdeauna s-a vazut o fiinta foarte ocupata ; de aceea legaturile sale erau doar pasagere , lipsite de continuitate ( acestea fiind doar cu personaje din breasla sa : scenaristi , tehnicieni , ghizi montani , operatori sau arhitecti ). Idealul sau ca prototip feminin era de esenta wagneriana : Leni se visa o walkirie moderna , in stare sa subjuge universul , fara a cunoaste infrangerea . Si-ar fi dorit nespus sa joace intr-o piesa la moda pe atunci , si anume , Penthesileea , dupa von Kleist ; acel destin crud , aspru al vestitei regine a amazoanelor , ce se sacrifica virgina din dragoste a fost adesea evocat in paginile jurnalului ei intim .

De altfel , ca o compensatie a avut prilejul sa joace intr-un film memorabil al lui G.W.Pabst The white hall of Pizpalen, in care interpreta rolul Juntei , tanara fata de la munte , inca neprinsa in caruselul intamplarilor absurde ale vietii . Nimeni nu i-a putut contesta vreodata sinceritatea jocului si impresia de vitalitate degajata . Mai mult , insasi celebrul fauritor de destine cinematografice , Jozef von Sternberg ( descoperitorul lui Marlene Dietrich ) se oferise sa-i serveasca drept Pygmalion , insa a fost drastic respins . Totusi nu si-a eliminat cu desavarsire pretendentii la modelarea ei spirituala , un exemplu constituindu-l si prietenia legata pe platoul de filmare cu regizorul maghiar Bela Balasz , la filmul Blue light.

Existenta sale poate fi pusa sub semnul a trei simboluri : magnitudine a trairii , solitudine si altitudine morala . De timpuriu se observa la ea atractia pentru monumental si proiecte fabuloase , in care ea sa detina controlul absolut .Asa s-a nascut ideea colaborarii cu partidul nazist ; in anii 30 , dupa ce Germania dobandise un cu totul alt guvern decat cel pe care-l sperau partizanii pacii si mai cu seama anturajul batranului maresal Hindenburg , Leni Riefenstahl a reusit sa patrunda in cercul restrans al elitei partidului . Datorita fascinatiei exercitate de discursurile noului lider al Germaniei , tanara Leni a n-a putut evita intalnirea cu cel care avea sa-i schimbe traiectoria vietii . Triumful vointei filmul care i-a asigurat statutul de artist si in acelasi timp i-a oferit o ocazia de a deveni preferata lui Hitler in materie de filme de arta a reprezentat un prim pas in cristalizarea carierei sale . El a avut implicatii si in urmatoarele ei proiecte filmice , monumentale , gen Olympia, o reconstituire alegorica a puterii (1936) ; pelicula va lua premiul la Festivalul international de la Venetia din 1939 , castigand adeziunea unui numeros public . In amintirile ei regizoarea marturiseste ca a crezut intr-adevar in misiunea mesianica a Germaniei , in rolul providential al celui ales s-o conduca .

Era vorba nu de o cooperare tacita , rod al hazardului sau al goanei dupa profit , ci numai speranta ca , prin aceasta aderare , cariera ei nu va sfarsi intr-un punct mort . Nu i s-a spus nici de lagarele de concentrare , nici de reteta solutiei finale , nici de armele secrete prin care Germania si-ar fi adjudecat victoria . Motivul principal al declinului numelui sau l-a reprezentat publicarea in 1947 a presupusului jurnal al Evei Braun , ce s-a dovedit a fi un fals ( in el Leni era acuzata de legaturi cu Fuhrerul , de oportunism si cabotinism politic , cu intentia vadita de a o izola pe plan profesional si a-i crea o bariera psihologica in refacerea statului ei postbelic ) .

Manevra nu a reusit , falsul fiind demonstrat . Previzibila infrangere a idolului sau din tinerete nu a insemnat totodata si abdicarea ei de la atingerea perfectiunii in arta . In conditiile in care numele ei era tot mai izolat , tot mai supus proceselor defaimatoare , singura ei posibilitate de supravietuire a fost refugiul pe teritoriul mult mai putin atacabil al documentarului . In deceniile 6 si 7 ale secolului trecut ea si-a axat explorarile filmice , in spatiul documentarului etnografic ( v. filmele dedicate situatiei unor triburi din Africa ) si mai tarziu , a realizarii in premiera a unor filmari subacvatice .

A fost constransa astfel sa-si reduca aria preocuparilor cu toate ca nu va duce lipsa de alte oferte filmografice , in compania unor maestri ai genului (v. esuatul proiect de colaborare cu tandemul De Sica-Zavattini in anii70 ). Eliminarea ei treptata din lumea filmului nu a insemnat insa cum s-ar fi asteptat altii si sfarsitul drumului sau artistic . Nedorind ca asupra ei sa apese spectrul infrangerii , cineasta a refuzat sa recunoasca legiunile de acuzatii aduse , participand mai departe la viata cetatii , edificandu-si singura templul recunoasterii . Cineva a spus ca cine uita istoria e condamnat sa o repete . Oricum , pentru Leni Riefenstahl acest adagio nu se confirma .