…Sau, altfel spus, povestea din spatele povestii. Sau povestea povestii, cum va vine mai la indemana. Si a romanului, si a povestirii cu acelasi nume.
Ideea romanului mi-a venit aproape din senin. In timp ce lucram la mult mai amplul roman Predestinare genetica [in curs de aparitie la Millennium Books – n.red.], care-l are in centru tot pe Dawson – congresmanul care face ce face si scutura lucrurile din temelii, chiar daca uneori consecintele nu sint tocmai faste, nici pentru el si nici pentru restul lumii – mi-am dat seama ca Predestinare genetica e o lucrare mult prea ampla pentru a ataca, folosindu-ma de ea, editurile din Romania. Nu eram la acea vreme decit un ilustru necunoscut – sper din inima ca acum e altfel! -, care, colac peste pupaza, nu publicase nici macar o povestire. Cam greu sa inmoi pe cineva sa publice un roman in trei volume, asa, ca debut literar, nu? Prin urmare, trebuia s-o iau ceva mai domol si atunci m-am apucat de… Colti (devenit ulterior Coltii). Intr-o zi, pe cind ma supuneam rigorilor navetei, am intrat in vorba cu un coleg de suferinta, care avea un of ceva mai vechi. Egalitatea dintre oameni, pe tarim politic si nu numai. Dupa parerea respectivului, numai elitele intelectuale ar avea dreptul sa conduca lumea.
Si atunci a izbucnit scinteia. Dawson are multe de dat lumii, nu numai un roman in trei volume. Oricit ar parea de putin probabil, si Adrian Nastase a avut o parte de contributie. Pina sa ajung acasa, deja mi-am amintit ca, atunci cand a fost arestat Andrei Gheorghe pentru posesie de droguri, Adi – pe care l-ati mai intilnit pe blogul meu – a spus ceva de genul ca arestarea individului a fost o gafa. Ce am inteles si mi-a folosit din declaratia asta a fost ca unii sint mai egali decit altii. Adica unora le e permis ce altora le este interzis, doar pentru ca sint mai inzestrati decit altii, desi Constitutia spune clar ca nimeni nu e mai presus de lege?
Pina la destinatie a trebuit sa suport intrebarile retorice ale colegului (sincer, a fost mai degraba un monolog, el intreba, el raspundea, el oferea solutii; un fel de Gica Hagi). De ce pentru aceeasi infractiune unii intra in puscarie si altii nu? De ce pentru unii dintre bolnavi sistemul are bani, iar altii mor cu zile? De ce ajung in functii publice numai incompetenti? De ce un vot egal un vot? De ce „Prosti, dar multi” are mai multa trecere decit „Multi, da’ prosti”? De ce…?
Ei bine, cind m-am dat jos din microbuz, deja planul Amendamentului Dawson era creionat in cea mai mare parte. Pe Dawson, ca personaj, il aveam deja si va pot spune cu mina pe inima ca-mi este relativ simpatic (avind in vedere politicienii din viata de zi cu zi cu care am reusit sa-l compar, nici nu e prea greu). E lipsit de ipocrizie – pentru el nu exista egalitate, indiferent cit ar incerca politicienii sa ne convinga de contrariu (ei insisi sint o dovada ca nu exista egalitate). Dawson se implica, fie ca ne place sau nu. Si, mai mult decit orice politician real, se supune legii (n-o sa vedeti asta prea curind in Romania). Dawson recunoaste cu seninatate ca sistemul pus la cale de el nu e perfect, ci perfectibil, dar ca trebuia inceput de undeva. Isi asuma greselile, dar nu are intentia sa stea pe loc, mereu in miscare, mereu in slujba natiunii. „Nu pot spune ca-mi place ceea ce fac, dar cineva trebuia s-o faca si pe asta. Si ma bucur ca eu sunt ala”… Cam asta e Dawson. Pentru lamuriri suplimentare va invit sa consultati volumele seriei Predestinare genetica, ocazie cu care o sa aflati si povestea numelui lui Dawson (cam sinistra, e drept, dar adevarata).
Decorul a fost stabilit de la bun inceput. Catacombe si canalizari dezafectate, astfel termenul de „subteran” este mai bine acoperit. Iar personajele au aparut unul cite unul. Eroul principal, cam sters, asa cum sugereaza si incadrarea in ierarhia Dawson. Vinatori de recompense: recunosc ca ma atrage subiectul.
Pentru mine, Amendamentul Dawson, mai mult decit o incercare pe tarim literar, a fost si posibilitatea de a ma aventura in teritorii pe care nu le explorasem pina atunci si nici nu intentionasem. A fost prima mea intilnire cu proza scurta. La inceput a fost provocarea lansata de Michael Haulica – asa e, Michael este omul care misca oamenii si lucrurile in directia potrivita – de a scrie o poveste pentru Nautilus. O provocare la care am raspuns cam greu, dar am raspuns. Si, dupa ce am facut-o, am descoperit proza scurta. Drept dovada, am in CV un numar de proze scurte. Si inca mai vin.
Oricit ar parea de putin probabil, povestea a fost scrisa dupa roman. Si mi-a dat cumplite batai de cap; ore intregi in fata calculatorului pe ecranul caruia nu puteam citi decit titlul. Si nimic mai mult. Dar, pina la urma, mi-a reusit (am convingerea asta, asa e). Si, odata pornita avalansa, e cam greu de oprit.
